Economia neokeynesiană este o școală de gândire macroeconomică dezvoltată după cel de-al Doilea Război Mondial, pornind de la scrierile lui John Maynard Keynes. Un grup de economiști (în special John Hicks, Franco Modigliani și Paul Samuelson) au încercat să interpreteze și să formalizeze scrierile lui Keynes și să le sintetizeze cu modelele neoclasice ale economiei. Acest model, modelul IS/LM, este aproape la fel de influent ca analiza originală a lui Keynes în determinarea politicii actuale și a educației economice. Acesta leagă cererea agregată și ocuparea forței de muncă de trei variabile, și anume, cantitatea de bani în circulație, bugetul de stat și starea așteptărilor mediului de afaceri. Acest model a fost foarte popular printre economiști după cel de-al Doilea Război Mondial, deoarece putea fi înțeles în termenii teoriei echilibrului general. Activitatea lor a devenit cunoscută sub numele de sinteza neoclasică. Aceasta a creat modelele care au format ideile de bază ale economiei neokeynesiene. Aceste idei au dominat economia curentă în perioada postbelică și au format curentul principal al gândirii macroeconomice în anii 1950, 1960 și 1970.
În anii 1970 au avut loc o serie de evoluții care au zguduit teoria neokeynesiană. Lumea dezvoltată a suferit de o creștere economică lentă și de o inflație ridicată în același timp (stagflație). De asemenea, activitatea unor monetariști precum Milton Friedman a pus la îndoială teoriile neokeynesiene. Rezultatul a fost o serie de idei noi care să aducă instrumente pentru analiza keynesiană care să fie capabile să explice evenimentele economice din anii 1970. Următorul mare val de gândire keynesiană a început cu încercarea de a da raționamentului keynesian macroeconomic o bază microeconomică. Noii keynesiști au ajutat la crearea unei "noi sinteze neoclasice" care constituie în prezent curentul principal al teoriei macroeconomice. În urma apariției noii școli keynesiene, neokeynesiștii au fost uneori numiți "vechi keynesiști".