Edictul de la Milano a fost emis în anul 313 d.Hr., în numele împăraților romani Constantin I, care conducea părțile vestice ale Imperiului, și Licinius, care conducea estul. Cei doi împărați se aflau la Milano pentru a sărbători nunta surorii lui Constantin cu Licinius.
Exista deja un edict de toleranță emis de împăratul Galerius în 311. Li s-a acordat o indulgență, nu favoruri.
"De aceea, pentru această indulgență a noastră, ei ar trebui să se roage la Dumnezeul lor pentru siguranța noastră, a republicii și a lor, pentru ca statul să rămână nevătămat din toate părțile și pentru ca ei să poată trăi în siguranță în casele lor."
Dar, prin Edictul de la Milano, locurile de întâlnire și alte proprietăți care fuseseră luate de la creștini trebuiau să fie returnate:
"...aceasta va fi restituită creștinilor fără plată sau pretenții de recompensă și fără nici un fel de fraudă sau înșelăciune..."