Guvernatorul general al Pakistanului a fost reprezentantul rezident al regelui George al VI-lea în Pakistan din 1947 până în 1952 și apoi al reginei Elisabeta a II-a ("regina Pakistanului") din 1952 până în 1956, când Pakistanul a fost proclamat republică.
Atunci când Pakistanul a devenit o națiune independentă și autonomă în 1947, a continuat, la fel ca și India post-independentă, să folosească provizoriu Government of India Act 1935, ca și constituție scrisă, până la elaborarea unei constituții post-independență; în mod implicit, aceasta a avut în vedere continuarea monarhiei constituționale ca regat al Commonwealth-ului.
Monarhul a numit un guvernator general, la sfatul prim-ministrului pakistanez, care să servească de facto drept șef de stat.
Muhammad Ali Jinnah, considerat Quaid-e-Azam ("Marele Lider"), l-a informat pe Louis Mountbatten, primul conte Mountbatten de Birmania: "când voi fi guvernator general, prim-ministrul va face ceea ce îi spun eu" - însă starea de sănătate în scădere rapidă a lui Jinnah a făcut ca această chestiune să devină discutabilă.
După moartea lui Jinnah, guvernatorul general al Pakistanului a continuat să joace un rol mai important decât prevedea Legea Indiei, demitând mai mulți prim-miniștri și consolidând puterea.
Funcția de guvernator general a fost înlocuită cu cea de președinte al Pakistanului atunci când Pakistanul a devenit republică în 1956. Guvernatorul general de atunci, Iskander Mirza, a devenit primul președinte al Pakistanului.
