În afara zidurilor Romei, puterile consulilor erau mult mai mari, în calitatea lor de comandanți-șefi ai tuturor legiunilor romane. În această funcție, consulii erau învestiți cu imperium (putere) deplină.
Atunci când legiunile erau ordonate printr-un decret al Senatului, consulii conduceau recrutarea. La intrarea în armată, toți soldații trebuiau să depună jurământul de credință față de consuli. Consulii supravegheau, de asemenea, strângerea de trupe furnizate de aliații Romei.
În interiorul orașului, un consul putea pedepsi și aresta un cetățean, dar nu avea puterea de a aplica pedeapsa capitală. În campanie, însă, un consul putea aplica orice pedeapsă pe care o considera potrivită oricărui soldat, ofițer, cetățean sau aliat.
Fiecare consul comanda o armată, de obicei de două legiuni, cu ajutorul unor tribuni militari și al unui chestor care avea atribuții financiare. În cazul rar în care ambii consuli mărșăluiau împreună, fiecare deținea comanda pentru o zi, pe rând. O armată consulară tipică era de aproximativ 20.000 de oameni și era formată din două legiuni cetățenești și două legiuni aliate. În primii ani ai republicii, dușmanii Romei se aflau în centrul Italiei, așa că campaniile durau câteva luni.
Pe măsură ce frontierele Romei s-au extins, în secolul al II-lea î.Hr., campaniile au devenit mai lungi. Roma era o societate războinică și foarte rar nu purta război. Așadar, consulul, la intrarea în funcție, era așteptat de Senat și de popor să mărșăluiască cu armata sa împotriva dușmanilor Romei și să extindă frontierele romane. Soldații săi se așteptau să se întoarcă la casele lor după campanie cu pradă. Dacă consulul obținea o victorie zdrobitoare, era aclamat ca imperator de către trupele sale și putea cere să i se acorde un triumf.
Consulul putea conduce campania așa cum considera necesar și avea puteri nelimitate. Cu toate acestea, după campanie, el putea fi urmărit penal pentru faptele sale.
