Cesiu

Cesiul a fost descris pentru prima dată în 1861, de Gustav Robert Kirchhoff și Robert Wilhelm Bunsen. Aceștia testau apa minerală din Bad Dürkheim. După ce au separat calciul, stronțiul, magneziul și litiul, au observat două linii în gama "albastră" a spectrului. Din cauza acestor linii, au ajuns la concluzia că, pe lângă elementele deja găsite, trebuie să mai existe o substanță necunoscută în apa minerală. Ei au numit această substanță cesiu, după culoarea albastră.

Cesiul are cel puțin 39 de izotopi cunoscuți, cu mase atomice cuprinse între 112 și 151. Doar unul dintre aceștia, ¹³³Cs, este stabil. Prin urmare, izotopul natural al cesiului este ¹³³Cs, care nu este radioactiv. ¹³³Cs este utilizat în ceasurile atomice, frecvența sa de vibrație fiind folosită pentru a defini lungimea secundei. Un alt izotop, ¹³⁷Cs, nu se produce în mod natural, ci se obține în urma fisiunii nucleare. Este foarte radioactiv și este folosit ca sursă industrială de raze gamma.

Cesiul formează compuși cu multe alte elemente chimice. Formiatul de cesiu este utilizat în forajul petrolier datorită densității sale ridicate.

Cesiul este extrem de reactiv în aer și în apă. Cesiul se oxidează rapid în aer și poate arde spontan (poate lua foc la întâmplare) în orice moment. Din acest motiv, trebuie depozitat în kerosen sau într-un ulei mineral, la fel ca și alte elemente din grupa 1 (litiu, natriu, rubidiu și franciu.) În apă, cesiul reacționează violent pentru a produce hidroxid de cesiu (2CsOH). Cesiul se scufundă timp de aproximativ o secundă, apoi explodează. Explozia este de peste 50 de ori mai mare decât dimensiunea elementului aruncat în apă, iar explozia este suficientă pentru a sparge un pahar, o sticluță sau o eprubetă Pyrex obișnuită. Puteți găsi un videoclip al reacției aici.