Busuioc (Ocimum basilicum / Tulsi) — origine, caracteristici și utilizări

Busuiocul (Ocimum basilicum) (IPA: ['beɪzəl] sau IPA: ['bæzəl]) este o plantă din familia Lamiaceae. Este cunoscut în mod obișnuit ca busuioc dulce. Uneori, în limbaj popular, numele "Tulsi" este folosit pentru a desemna busuiocul, însă Tulsi (sau "holy basil") este în general o specie înrudită, Ocimum tenuiflorum (Ocimum sanctum), apreciată deosebit în traditia indiană. Busuiocul dulce este o plantă fragedă, cu creștere joasă, care se cultivă ca plantă perenă în climatele calde, tropicale, iar în regiunile temperate este crescut ca anuală. Busuiocul este originar din India și din alte regiuni tropicale din Asia și este cultivat acolo de mai bine de 5.000 de ani.

Origine, istorie și etimologie

Busuiocul apare frecvent în sursele istorice din Asia de Sud și din Orientul Mijlociu. A fost introdus în Europa în antichitate și s-a răspândit ulterior în restul lumii, devenind ingredient cheie în multe bucătării. În prezent este prezent în mod deosebit în bucătăriile italiană, thailandeză, vietnameză și laoțiană.

Cuvântul busuioc provine din grecescul βασιλεύς (basileus), care înseamnă "regal". Există și o etimologie alternativă care leagă termenul de cuvântul latin basilicus, dar cea mai răspândită explicație este asocierea cu sensul de "rege" sau "regal".

Caracteristici botanice

Planta crește de obicei între 30 și 60 cm înălțime, cu frunze ovale, opuse, de obicei de 3–5 cm lungime și 1–3 cm lățime, de culoare verde deschis până la verde închis, în funcție de varietate. Frunzele au o textură fină, uneori ușor catifelată. Florile sunt mici, de culoare albă, roz sau purpurie, dispuse în spici sau inflorescențe racemoase. Semințele sunt mici, negre și lucioase; când sunt înmuiate în apă devin gelatinoase.

Varietăți și soiuri importante

  • Genovese – soi italian clasic, cu frunze mari, folosit la pesto.
  • Sweet basil – tipic pentru uz culinar general.
  • Thai basil – cu aromă ușor anisonată, folosit în bucătăria thailandeză și vietnameză.
  • Holy basil / Tulsi (Ocimum tenuiflorum) – specie înrudită, cu utilizări religioase și medicinale în India.
  • African Blue – un hibrid peren (rezistent în zone mai calde), frecvent folosit ca plantă ornamentală și pentru uleiuri esențiale.

Cultivare și îngrijire

Busuiocul preferă:

  • soare direct (6–8 ore/zi);
  • sol bine drenat, bogat în materie organică, pH ușor acid spre neutru (6–7,5);
  • udare moderată – solul trebuie păstrat ușor umed, dar nu apăsat; excesul de umiditate duce la putrezirea rădăcinilor;
  • temperaturi calde: este foarte sensibil la frig și se dezvoltă slab sub 10 °C.

Practicile utile: răsucirea/apicultura vârfurilor (pinching) stimulează ramificarea și formarea unui tufis des; se recomanda recoltarea regulată pentru a încuraja creșterea; fertilizarea ușoară (îngrășământ organic) pe durata sezonului activ îmbunătățește vigoarea.

Înmulțire

  • Din semințe: răsar rapid la 20–30 °C, se replantează după ce au 4–6 frunze adevărate.
  • Din butași: tăieturi de 7–10 cm puse în apă sau substrat, înrădăcinează ușor și mențin aroma caracteristică a plantei-mamă.

Recoltare și păstrare

Se recoltează frunzele în mod regulat, începând înainte de înflorire pentru cea mai bună aromă. Se recomandă recoltarea dimineața după ce roua s-a uscat. Frunzele proaspete se păstrează la frigider într-un recipient închis sau învelite ușor într-un prosop umed; pot fi congelate în forme pentru gheață împreună cu ulei sau apă pentru a păstra aroma. Uscarea le reduce aroma, dar frunzele uscate pot fi folosite la gătit; pentru a păstra aroma intensă se folosesc metode rapide de freezing sau preparate precum pesto (păstrează aroma mult mai bine decât uscarea).

Folosiri culinare

Busuiocul este unul dintre cele mai versatile condimente. În gastronomie:

  • în bucătăria italiană: paste, sosuri (pesto), salate, bruschette;
  • în bucătăriile asiatice: supe, curry-uri, salate de noodle (în special soiurile Thai și vietnameze);
  • în băuturi: infuzii, limonade aromate, cocktailuri (frunze zdrobite pentru uleiuri volatile);
  • ca aromatizant pentru uleiuri, oțeturi și conserve.

Compuși chimici și utilizări medicinale

Frunzele și uleiurile esențiale de busuioc conțin diverși constituenți aromatici: linalool, eugenol, methyl chavicol (estragole), citrale, timol și altele, în proporții care variază în funcție de soi. Acești compuși conferă proprietăți antioxidante, antiinflamatorii și antimicrobiene în studii preliminare. Însă utilizările terapeutice trebuie abordate cu prudență: unele chemotipuri conțin estragol/methyl chavicol, care în doze mari a demonstrat efecte toxice în studii de laborator; folosirea culinară obișnuită este considerată sigură pentru majoritatea oamenilor.

Dăunători și boli comune

  • afide, tripsi, omizi – pot fi controlate mecanic sau cu soluții blânde (săpun insecticid, ulei de neem);
  • mildew (făinarea), mană, mucegaiuri – apar în condiții de umiditate ridicată și aerisire slabă; asigurarea drenajului și a aerisirii reduce riscul;
  • Fusarium și putregaiuri radiculare – asociate cu soluri umede și frig; evitarea udării excesive și folosirea unui sol steril la răsaduri ajută.

Simbolism cultural și religios

Busuiocul are și valențe culturale: în multe tradiții (în special în India) plantele din genul Ocimum au semnificații religioase și folosințe ceremoniale. Conform unei tradiții creștine medievale menționate în surse, cuvântul grec basileus a dus la asocierea cu regalia și cu descoperirea Sf. Cruce de către Sfântul Constantin și Elena; dicționarele istorice notează legături între busuioc și uzuri regale sau ceremoniale. În India, Tulsi (Ocimum tenuiflorum) este venerat în cadrul ritualurilor domestice și tratat ca plantă sacră.

Sfaturi practice

  • Plantează busuioc lângă roșii pentru a-i completa aroma în preparate și, potrivit unor grădinari, pentru a ține la distanță anumite insecte;
  • Taie florile când apar pentru a prelungi producția de frunze (floarea reduce energia pentru frunze);
  • Folosește frunzele proaspete cât mai curând după recoltare pentru cea mai pronunțată aromă.

Busuiocul rămâne una dintre cele mai apreciate ierburi culinare și medicinale, cu multe soiuri adaptate diferitelor gusturi și condiții de creștere. Cultivat cu atenție, oferă frunze parfumate pe tot sezonul cald.

Busuioc pentru gătit

De cele mai multe ori, busuiocul trebuie folosit proaspăt. În rețete, în general, este adăugat în ultimul moment. Gătitul îl distruge rapid mâncarea. Iarba proaspătă poate fi păstrată pentru o perioadă scurtă de timp în pungi de plastic în frigider. Folosirea unui congelator va permite să fie păstrat un timp mai îndelungat. În ambele cazuri, trebuie să fie blanșată rapid în apă clocotită. Iarba uscată își pierde, de asemenea, cea mai mare parte din aromă, iar puțina aromă rămasă are un gust foarte diferit, cu o aromă slabă de cumarină, ca de fân.

Bucătăria mediteraneană și cea indochineză folosesc frecvent busuiocul. În bucătăriile mediteraneene, acesta este adesea combinat cu roșii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale din pesto - un sos italian verde cu ulei și ierburi din orașul Genova. Celelalte două ingrediente principale ale pesto-ului sunt uleiul de măsline și nucile de pin. Cele mai frecvent utilizate soiuri de busuioc mediteranean sunt "Genovese", "Purple Ruffles", "Mamut", "Cinnamon", "Lemon", "Globe" și "African Blue". Chinezii folosesc, de asemenea, busuioc proaspăt sau uscat în supe și alte alimente. În Taiwan, oamenii adaugă frunze proaspete de busuioc în supe groase (羹湯; gēngtāng). De asemenea, ei mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc prăjite.

Busuiocul se folosește uneori cu fructe proaspete și în gemuri și sosuri de fructe. Cel mai frecvent acest lucru se face cu căpșuni, dar și cu zmeură sau prune de culoare închisă. Unii oameni spun că busuiocul cu frunze plate folosit în bucătăria vietnameză este mai potrivit pentru utilizarea cu fructe.

Semințe de busuioc

Când sunt înmuiate în apă, semințele mai multor soiuri de busuioc devin gelatinoase. Acestea sunt folosite în băuturile și deserturile asiatice, cum ar fi falooda sau șerbet. Astfel de semințe sunt cunoscute sub diferite denumiri: sabja, subja, takmaria, tukmaria, falooda sau hột é. Ele sunt folosite pentru proprietățile lor medicinale în Ayurveda, sistemul tradițional de medicină din India.

Frunze de busuioc uscate.Zoom
Frunze de busuioc uscate.

alte tipuri

A se vedea Lista de soiuri de busuioc

În multe regiuni din Asia se cultivă și alte câteva specii de Ocimum. Majoritatea bazilelor asiatice au o aromă asemănătoare cu cea a cuișoarelor, care este în general mai puternică decât cea a bazilelor mediteraneene. În China, soiul local se numește 九層塔 (jiǔcéngtǎ; literal "pagoda cu nouă niveluri"), în timp ce soiurile importate sunt denumite în mod specific 羅勒 (luólè) sau 巴西里 (bāxīlǐ), deși [巴西里] se referă adesea la un alt tip de plantă diferită - pătrunjelul.

Busuiocul de lămâie are un miros puternic de lămâie și o aromă foarte diferită de cea a altor soiuri, deoarece conține o substanță chimică numită citral. Este utilizat pe scară largă în Indonezia, unde se numește kemangi și se servește crud, împreună cu varză crudă, fasole verde și castraveți, ca acompaniament la pește sau rață prăjită. Florile sale, mărunțite, sunt un condiment picant pentru salate.

Cultivarea busuiocului

Busuiocul crește bine pe vreme caldă. Se comportă ca o plantă anuală dacă există vreo șansă de îngheț. În Europa de Nord, în statele nordice ale SUA și în Insula de Sud a Noii Zeelande, va crește cel mai bine dacă este semănat sub sticlă, într-un ghiveci de turbă. Poate fi plantată la sfârșitul primăverii/începutul verii, când există un risc redus de îngheț. Se descurcă cel mai bine într-un loc însorit și bine drenat.

Deși busuiocul crește cel mai bine în aer liber, acesta poate fi cultivat în interior, într-un ghiveci. La fel ca majoritatea plantelor aromatice, se va dezvolta cel mai bine pe un pervaz orientat spre sud (în emisfera nordică). Trebuie ținut departe de curenții de aer extrem de reci. Crește cel mai bine în lumina puternică a soarelui. O seră sau o cloșcă este ideală, dacă este disponibilă. Plantele de busuioc pot fi cultivate chiar și într-un subsol, sub lumini fluorescente.

În cazul în care frunzele sale s-au ofilit din cauza lipsei de apă, își va reveni dacă va fi udată bine și așezată într-un loc însorit. Frunzele galbene spre partea de jos a plantei sunt un indiciu că planta are nevoie de mai multă lumină solară sau de mai puțin îngrășământ.

În climatele mai însorite, cum ar fi sudul Europei, statele sudice ale SUA, Insula de Nord a Noii Zeelande și Australia, busuiocul se va dezvolta bine atunci când este plantat în aer liber. De asemenea, acesta prosperă pe timpul verii în centrul și nordul Statelor Unite, dar moare atunci când temperaturile ating punctul de îngheț, pentru a crește din nou în anul următor dacă este lăsat să se înmulțească. Va avea nevoie de udare regulată, dar nu la fel de multă atenție cum este nevoie în alte climate.

De asemenea, busuiocul poate fi înmulțit în mod foarte fiabil din butași, exact în același mod ca și "Busy Lizzie" (Impatiens), cu tulpinile butașilor scurți suspendate timp de aproximativ două săptămâni în apă până când se dezvoltă rădăcinile.

Dacă o tulpină produce cu succes flori mature, producția de frunze încetinește sau se oprește pe orice tulpină care înflorește, tulpina devine lemnoasă, iar producția de ulei esențial scade.Pentru a preveni acest lucru, cultivatorul de busuioc poate tăia orice tulpină cu flori înainte ca acestea să fie complet mature. Deoarece doar tulpina care înflorește este astfel afectată, unele pot fi ciupite pentru producția de frunze, în timp ce altele sunt lăsate să înflorească pentru decorare sau pentru semințe.

Odată ce planta este lăsată să înflorească, aceasta poate produce păstăi de semințe care conțin semințe mici și negre. Acestea pot fi păstrate și plantate în anul următor. Culegerea frunzelor de pe plantă ajută la "promovarea creșterii", în mare parte pentru că planta răspunde prin transformarea perechilor de frunzulițe de lângă frunzele cele mai înalte în noi tulpini.

Boli

Busuiocul suferă de mai multe boli ale plantelor care pot distruge cultura și reduce randamentul. Fusarium wilt este o boală fungică de solbourne care va ucide rapid plantele tinere de busuioc. Răsadurile pot fi, de asemenea, ucise de Pythium damping off.

O boală foliară comună a busuiocului este mucegaiul cenușiu cauzat de Botrytis cinerea, poate provoca, de asemenea, infecții după recoltare și este capabilă să ucidă întreaga plantă. Pe frunzele de busuioc poate fi observată, de asemenea, o pată neagră, cauzată de ciupercile din genul Colletotrichum.

Probleme de sănătate

Busuiocul, ca și alte plante aromatice, cum ar fi feniculul și tarhonul, conține estragole, un agent cancerigen și teratogen cunoscut la șobolani și șoareci. În timp ce efectele asupra oamenilor nu sunt studiate în prezent, experimentele pe rozătoare indică faptul că ar fi nevoie de 100-1000 de ori expunerea normală anticipată pentru a deveni un risc de cancer.

Aspecte culturale

Există multe ritualuri și credințe asociate cu busuiocul. Francezii numesc busuiocul "herbe royale". Folclorul evreiesc sugerează că adaugă putere în timpul postului. Este un simbol al iubirii în Italia de astăzi, dar reprezenta ura în Grecia antică, iar tradiția europeană susține uneori că busuiocul este un simbol al Satanei. Legendele africane susțin că busuiocul protejează împotriva scorpionilor, în timp ce botanistul englez Culpeper îl citează pe un "Hilarius, un medic francez", care a afirmat că este de notorietate faptul că dacă se miroase prea mult busuioc se înmulțesc scorpionii în creier.

Busuiocul sfânt, numit și "Tulsi", este foarte venerat în hinduism și are, de asemenea, o semnificație religioasă în Biserica Ortodoxă Greacă, unde este folosit la prepararea apei sfințite. Se spune că ar fi fost găsit în jurul mormântului lui Hristos după învierea sa. Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Macedoneană și Biserica Ortodoxă Română folosesc busuiocul (în macedoneană: босилек; în română: busuioc, în sârbă: босиљак) pentru a pregăti apa sfințită, iar vasele cu busuioc sunt adesea așezate sub altarele bisericilor.

În Europa, se pune busuioc în mâinile morților pentru a le asigura o călătorie sigură. În India, îl pun în gura celor muribunzi pentru a se asigura că ajung la Dumnezeu. Vechii egipteni și vechii greci credeau că acesta va deschide porțile raiului pentru o persoană care trece în neființă.

În Decameronul lui Boccaccio, o povestire memorabilă și morbidă (nuvela V) vorbește despre Lisabetta, ai cărei frați îi ucid iubitul. Acesta îi apare în vis și îi arată unde este îngropat. Ea îi dezintegrează în secret capul și îl așează într-un vas cu busuioc, pe care îl udă cu lacrimile ei zilnice. Frații îi iau vasul, iar ea moare de durere la scurt timp după aceea. Povestea lui Boccaccio este sursa poemului Isabella sau Oala cu busuioc al lui John Keats. O poveste asemănătoare este spusă despre regina longobardă Rosalind.

Tulpina de busuioc înfloritZoom
Tulpina de busuioc înflorit

Întrebări și răspunsuri

Î: Ce este busuiocul?


R: Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din familia Lamiaceae, cunoscută și sub numele de busuioc dulce sau Tulsi. Este o plantă fragedă cu creștere joasă, care se cultivă ca plantă perenă în climatele calde, tropicale.

Î: De unde provine busuiocul?


R: Busuiocul este originar din India și din alte regiuni tropicale din Asia și este cultivat acolo de peste 5.000 de ani.

Î: Care sunt câteva bucătării care folosesc busuiocul?


R: Unele bucătării care folosesc busuiocul sunt bucătăriile italiană, thailandeză, vietnameză și laoțiană.

Î: Cât de înaltă crește planta?


R: Planta crește până la o înălțime de 30-60 cm.

Î: Cum arată frunzele?


R: Frunzele sunt de culoare verde deschis, mătăsoase și au o lungime de 3-5 cm și o lățime de 1-3 cm. Acestea sunt dispuse una în fața celeilalte pe tulpină.

Î: Ce culoare au florile?



R: Florile sunt de culoare albă și sunt dispuse sub formă de spice în vârful tulpinii.

Î: Ce gust are?


R: Planta are un gust oarecum asemănător cu cel al anasonului, cu un miros puternic, înțepător și dulce.

AlegsaOnline.com - 2020 / 2025 - License CC3